Vedetele TEI -Emilian Crețu

* acest articol este preluat de pe pagina allfun

Share to DeliciousEste greu să definești profilul unui actor. Pentru că nu știi niciodată care este el, cel real. Pentru că îl vezi pe scenă și îi crezi lacrimile. Îl crezi când suferă și când este fericit. Îl crezi asasin, îndrăgostit, pierde-vară, filosof sau geniu. Îl crezi erou sau îl crezi trădător. Apoi îl vezi în alte circumstanțe. Încerci să găsești afinități cu ceea ce ai descoperit mai devreme pe scenă și eșuezi în tentative. Începi să te întrebi dacă e aceeași persoană, dacă nu te-ai înșelat… Dar nu, e tot el. Și totuși e altul. De fiecare dată, altă persoană. De fiecare dată, alte emoții. De fiecare dată, extrem de real și, bineînțeles, de fiecare dată îl crezi.

Emilian Crețu este ceea ce mi-am imaginat întotdeauna că trebuie să fie un actor. Mai mult, la douăzeci și cinci de ani, are trei joburi și e implicat în mai multe proiecte. Este actor la teatrul "Eugène Ionesco", stilist la Jurnal TV și lector la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Despre viața de pe scenă și despre cea din spatele ei citiți mai multe în continuare.

Cum reușești să le combini toate aceste activități?

Eu întotdeauna mi-am zis și le zic prietenilor mei că reușești doar atunci când vrei să obții ceva în viață. Și, atunci când faci ceva cu plăcere, garantat o să-ți reușească, indiferent dacă ai un job, două, trei sau mai multe.

Cum ai ajuns să fii stilist?

De mic mi-am dorit foarte mult să fiu actor și îmi plăcea foarte mult și moda. Spre marea mea fericire, am acasă două surori și uite că, eu fiind fratele mai mare, trebuia să am grijă de sora mea, care acum are douăzeci de ani, să o duc la grădiniță. Și, maică-mea fiind la serviciu, eu trebuia să-i fac cosițe. Ea în fiecare zi la grădiniță nu pleca cu aceeași coafură. Și eu atunci țin minte că aveam foarte mari nervi pe ea și trebuia să urlu la ea și o mai pișcam și de atunci, probabil, de la vârsta de vreo șapte ani, am început și îmi plăcea foarte mult să fac coafuri, să împletesc în două, în patru, în zece. După care în mahala, eu sunt din Negureni, Telenești, nu știu cum s-a nimerit că erau mai multe fete, colege de-ale mele de clasă, și trebuia să am grijă și de ele: cu ce se îmbracă astăzi, cum își prind părul, machiaj etc. Și, treptat, mi-am dezvoltat această plăcere în mine și, plus la toate, în momentul actual este unica sursă de venit ok pentru Republica Moldova, pentru că toată lumea știe că cu teatrul bani nu prea se fac. După care, fiind la facultatea de actorie, am avut marele noroc să lucrez cu doamna Ala Tarasova, care este machieză la teatrul "Mihai Eminescu", ea mi-a fost pedagog timp de un an și jumătate, am dat examen de licență. Când am dat examenul, i-am machiat cam pe toți colegii mei. La cineva o codiță, la cineva poate mai mult și cam la toată lumea am făcut câte ceva. Spre marea mea uimire, la Jurnal TV când am venit, am venit întâi ca prezentator, am prezentat o rubrică mică și m-am împrietenit cu fosta directoare fashion, doamna Mariana Petrenco, și eu i-am zis că  îmi place și latura asta. Ea a zis: "Emilian, nicio problemă, hai să încercăm". La Academie am făcut doar machiaj teatral, machiaj pentru televiziune am făcut în altă parte și după aceasta am intrat în Jurnal, treptat. Din start mi-a fost foarte greu, după care m-am mobilizat și acum pot să zic că sunt unul dintre cei mai vechi stiliști de la Jurnal TV.

De ce ai ales să faci teatru?

Dacă cei care citesc acest interviu m-ar vedea, le-ar fi foarte clar de ce teatru. Pentru că teatrul este în mine, cred eu. Eu altceva decât teatru nu pot să fac. Mi-am dorit asta de foarte, foarte mult timp, chiar de la vârsta de trei ani, când, țin minte, visam să fiu pe scenă. Atunci era emisiunea "De la 5 la 10" și eu adoram această emisiune. În grădină la noi, era un copac mare de nuc, taică-meu l-a tăiat și a rămas buturuga. Și eu urcam pe ea, prezentam, concuram, toate rochiile mamei le îmbrăcam, încălțămintea, bineînțeles. După care, la școală, eram "artistul școlii" în toate concertele: și raionale, și din școală, în case de cultură. Pedagogii, părinții întotdeauna m-au susținut să fac ceea ce-mi place și asta îi îndemn pe toți viitorii studenți – să facă ceea ce le place. Am absolvit în 2009, imediat am dat la casting la teatrul "Eugène Ionesco", deși eram sigur că o să fiu luat.

De unde vine această siguranță?

Nu știu, știind teatrul "Eugène Ionesco" și spectacolele, mă vedeam acolo și, din moment ce am absolvit, mi-am zis că teatrul "Eugène Ionesco" nu poate să existe fără mine. Toți colegii se pregăteau, cu emoții, repetau monologuri, poezii. Și am zis "ok, hai că merg și eu". Eu sunt modest de felul meu, dar am zis că merg și eu să dau castingul acela. Și am dat examenul, am intrat, bineînțeles. După care am mai avut proiecte în teatrul Cehov și, în momentul de față, lucrez și într-un proiect la Teatru-spălătorie, sunt foarte mulțumit că sunt și acolo.

Pe lângă faptul că ești stilist și actor, ești și lector. Care e povestea din spatele activității tale pedagogice?

Eu am absolvit facultatea și nici prin gând să-mi treacă că o să fiu lector la Academia de Arte. Pentru mine a fost o mare, mare surpriză și am zis că, dacă am fost vrut acolo, atunci acolo voi fi. Am făcut primul spectacol de show de machiaj, unde am fost primiți foarte, foarte bine, inclusiv eu, și la catedră s-a discutat foarte mult că, în Republica Moldova, astfel de show de machiaj Academia de Arte nu a avut (iarăși modest fiind). După care, cu studenții domnului Gaju, la sfârșitul anului 4, am avut alt spectacol. Am luat o piesă, "Hamlet", și am machiat, am făcut un show. După care, spre marea mea, iarăși, uimire, am fost sunat la catedră și mi s-a propus să fac un workshop de machiaj, în Europa , la un festival de teatru în Bratislava, cu studenții mei. Și iarăși din start am zis că prea multe mușc eu, din mai multe părți, dar am zis ok, mergem și peste asta. Pentru că, repet, omul care vrea să facă ceva întotdeauna o să reușească. Ne-am dus la festival în Bratislava, unde am fost primiți foarte, foarte bine. Erau din mai multe țări studenți și au zis că așa ceva n-au avut ocazia să vadă. Cu a fost acest workshop: erau câțiva studenți machiați de mine, tot din "Hamlet" personaje, și câteva personaje le-am luat din alte țări. Și trebuia ca studenții mei să-i machieze pe ei. Asta era sub cerul liber, în centrul Bratislavei, și tot publicul mergea, fotografia, vedea cum se fac cicatrice, răni, sânge, tot. A fost super-frumos, s-a vorbit după aia la o ședință că a fost un workshop splendid. Am fost sunat de către o domnișoară și mi-a propus să lucrez pentru următorul festival, un workshop pentru o sesiune foto și am lucrat imediat a doua zi pentru ei, pentru viitorul festival de la anul.

Cum apreciezi cultura teatrului în Moldova? Publicul?

Din păcate, la noi, în Republica Moldova, teatrul sau însăși arta nu este atât de apreciată atât de cei de sus, cât și de publicul simplu. Pentru că, nu știu, pentru alții teatrul e un fel de joacă, dar nu trebuie să uităm că teatrul reflectă ziua de azi, ce se întâmplă în societate. Publicul vine mai rar la teatru. Am fost la mai multe festivaluri în Europa și acolo chiar vine și este un public foarte cultivat, un public foarte deștept. La noi în Chișinău, e părerea mea și cred că n-o să supăr pe nimeni, publicul vrea ceva mai ușor: gag-uri, . La astfel de spectacole publicul vine. La un spectacol mai dramatic, care pune o problemă, o temă, deseori se întâmplă că publicul vine și zice că n-a înțeles nimic. Stau și mă gândesc în cine este problema: în actori sau în public. Probabil că e o problemă, care trebuie cumva de rezolvat, dar, atât timp cât noi, actorii, și publicul n-o să vrem să ne impunem că arta este ceva foarte frumos și că prin artă se văd efectele la ce se întâmplă în societate, prin artă vezi frumosul.

Care este spectacolul tău de suflet?

Spectacolul meu de suflet. M-ai întrebat și deja mă trec fiorii, nu de aia că sunt genial acolo. E vorba de "Veghe", unde joc un tânăr, regizat de către Veaceslav Sambriș, colegul meu și bun prieten (cu care suntem certați rău, dar o să treacă). În "Veghe", mulțumită lui Slava, am primit rol principal. E un spectacol de două personaje: un tânăr și mătușa lui, care de fapt nu-i este mătușă – Irina Boclincă.

De ce îți este atât de aproape?

Pentru că mă regăsesc în acest personaj, pentru că "îmi vine mănușă", cum se spune la noi. Este o comedie neagră și comediile negre întotdeauna îți pun mari întrebări. Îmi place și pentru că am lucrat cu colegi. De fapt, acest spectacol l-am creat într-o echipă: Slava, eu și Irene.

Actorul trebuie să lase toate emoțiile sale în spatele scenei, să se detașeze de propriul eu și să trăiască personajul pe care îl joacă. Sună destul de complicat. Cum faci tu asta?

Foarte simplu. Chiar dacă dimineața sunt la serviciu la Jurnal, ziua mai am câte ceva, seara trebuie neapărat să uit tot, cine sunt. Pentru mine este cel mai interesant momentul când ajung în teatru, când facem o mică încălzire și când trebuie "să intru în personaj". Gata, vine personajul, uităm de Emilian. Plus elemente de costum. Pentru mine foarte mult contează costumul. Dacă sunt îmbrăcat în costum, deja mă simt altfel, deja nu sunt eu. Chiar dacă este un costum care poate mă reprezintă, pantaloni pe care îi port și eu. Dar, știind că e costum, deja uit de tot, fac o repetiție al tot textul, încălzirea și după aia uit și mă gândesc doar la personaj, la ceea ce trebuie să fac și să transmit publicului.

Ce este cel mai greu pentru un actor?

Cel mai greu pentru un actor este să fie firesc, să fie viu în scenă. Pentru că deseori actorii joacă pe cineva și sunt falși, foarte falși. Publicul vede când joci pe cineva și se vede că joci. Din moment ce un actor joacă și trăiește aceste clipe, este foarte firesc și publicul crede. Crede că tu ești un criminal, că tu ești regină, crede că tu ești orice. Aici e marea problemă, pentru că, dacă nu depui efort, atunci te plafonezi și joci doar exteriorul, fals, nu crede nimeni ceea ce faci.

În ce spectacol ai vrea să joci?

Nu vreau să zic că îmi doresc ceva anume. Eu îmi doresc spectacole bune, foarte bune, indiferent dacă joc un rol mai de masă. Ultimul spectacol care pur și simplu m-a frapat a fost "Boala familiei" de Radu Afrim din România, a fost la festivalul BITEI. Un spectacol extraordinar cu joc și acele personaje erau atât de vii. Eu mă vedeam în spectacolul acela să joc ceva. Pentru mine orice spectacol este interesant, de la prima lectură până la final.

Unde te vezi la patruzeci de ani?

Mă văd în Chișinău. Nu vreau să plec în altă parte. Pur și simplu, pentru mine, în altă parte e turneu. Nu pot să mă gândesc în altă parte să locuiesc sau să lucrez. Pentru că mă simt bine în Chișinău, este un oraș foarte frumos. Avem și multe chestii mai puțin frumoase, dar nu mă pot gândi la faptul că eu plec undeva și stau un an, doi să lucrez. Nu, bineînțeles. Mă văd aici, mă văd așa cum sunt eu: un om viu, un om sincer și, bineînțeles cu mașină.

Numește-mi trăsăturile definitorii pentru tine.

Foarte pozitiv, cinstit,

Ce înseamnă să fii pozitiv?

Să primești plăcere de la orice. Inclusiv de dimineață. Orice faci, chiar dacă sunt perioade mai triste sau sunt chestii mai greu de trecut, trebuie să știi că viața merge înainte. Eu stau des și mă gândesc la unii colegi care zic: "M-am săturat de jobul acesta sau de asta". Și eu zic: "Bineînțeles că și eu m-am săturat", dar nu poți să trăiești fără asta. De aceea trebuie să primești plăcere din orice.

Ce ar putea să-ți diminueze motivația?

Moarte, altceva nimic

Ce apreciezi la oameni?

În primul rând, aș vrea să fie cinstiți. Cu ei înșiși și cu oamenii din jur. Și aș vrea să fie toleranți, pentru că la noi cred că oamenii sunt un pic netoleranți, nu înțeleg unii oameni.

Este foarte răspândită astăzi ideea că, în Moldova, a fi actor este echivalent cu a nu avea bani. Este adevărat?

Chiar de la început, când am ieșit din casă ca să plec la actorie, toți, începând cu mama, mi-au zis că actorii nu sunt plătiți. Eu știam. După aia, actori: "actorii nu sunt plătiți, n-o să ai bani", mătușa: "n-o să ai bani", pedagogii: "n-o să ai bani", toți: "n-o să ai bani". Și eu am zis că un actor bun întotdeauna are bani. Pentru că este un actor bun. Și un om care vrea să obțină ceva, inclusiv bani, o să îi aibă. Uite, sunt actor. Și am bani.

Deseori actorii ajung să fie și regizori. Tu te-ai gândit la această posibilitate?

Nu, categoric nu. Când facem examenul la machiaj cu studenții, facem un show și sunt obligat să fac un fel de regie, deși pe mine asta nu mă reprezintă. Eu sunt actor, eu vreau să fiu în scenă, nu vreau să fiu în culise. Actorul e actor până la ultima suflare.

Ruxanda Vîhrest