Eu scriu, Eu regizez la Ionesco

Eu scriu, eu regizez!

În premieră, Teatrul Eugene Ionesco si Art House Cafe lansează proiectul 

Eu scriu, eu regizez! 

Dacă ești dramaturg consacrat sau debutant (asta chiar nu contează!) și vrei să 

nu mai depinzi de mofturile regizorilor, ci să-ți vezi textele montate cât mai 

repede, acum ți se oferă această șansă! Teatrul Eugene Ionesco oferă 

posibilitatea oricărui dramaturg basarabean să-și regizeze el însuși propriile 

piese pe scena experimentală de la Art House. 


Scopul proiectului constă în promovarea dramaturgiei naționale originale, 

motivarea și încurajarea scriitorilor basarabeni de a „comite” texte teatrale de 

calitate și descoperirea unor noi talente.


Dacă vrei să schimbi ceva în viața ta, apelează la numărul de tel 067592086- 

(Rusanda) sau scrie-ne pe adresa de email secretariat.teionesco@gmail.com

Despre Iosif şi Amanta sa, prima versiune.

Plastica actorilor este determinată de spaţiul scenic şi de rolurile interpretate de ei. Iosif în chip de bărbat (M. Fusu), stînd în genunchi, se oglindeşte în apa din cupa de argint. Îndreptîndu-şi privirea în depărtare, el rosteşte cu tristeţe: cît de preocupaţi suntem de propria noastră persoană. Iosif în chip de femeie ( E. Chioibaş) îşi dă la iveală , prin gesturi line, gingăşia şi lipsa de apărare sufletească. Beniamin în chip de femeie ( N. Cozaru) îşi demonstrează prin gesturi farmecul exterior, în chip de bărbat ( I. Cupcea), a cărui plastică te pune pe gardă, demonstrează natura lui linguşitoare, josnică.
Iacov, tatăl lui Iosif şi al lui Beniamin, întruchipat de actriţa Ala Menşicov, se distinge pritntr-o energie debordantă. În comunicare cu fiii, în lipsa Martei, gesturile lor denotă încredere în sine. Dragostea mistuitoare pentru Marta, care îi transformă sufletul în scrum, îl face rob. Acest rol este interpretat de Andrei Sochircă. Respins şi umilit, el se transformă într-un bătrîn gîrbovit, care, asemenea unui cîinişor, execută capriciile stăpînei sale, ducîndu-i în dinţi poşeta. Marta în chip de bărbat ( A. Vasilache) şi în chip de femeie ( L. Tulgara) nu se desparte de biciul din mîini, care are menirea nu atît să-i tină în frîu pe cei din jur, cît să-i aprindă poftele trupeşti. În scena seducerii lui iosif, patima arzătoare ce o copleşeşte este demonstrată de plastica gesturilor, de dorinţa trupului dezgolit a lui A. Vasilache. În ultimele scene din spectacol, Marta, care nu mai este tînără, îşi demostrează focul patimii în dansul slujitoarei zeului Atum-Ra sau Atun, a cărui servitoare a templului era.
Mozes ( B. Cremene) apare atunci cînd patimile personajelor ating cota maximă de fierbere. Mişcîndu-se lent, cadenţat, nivelînd cu migală nisipul împrăştiat de picioarele oamenilor cuprinşi de patimă, el vorbeşte de pericolul ispitei şi distrugerii echilibrului balanţei.
Patru egipteni necunoscuţi îl omoară pe Mozes exact în clipa în care Iosif hotărăşte să părăsească împreună cu el blestematul Egipt, această închisoare cu gratii de aur. În scena seducerii lui Iosif de către Marta veşmîntul lui lung este acoperit de o plasă de aur. Smulgîndu-se din încleştarea mîinilor, el aruncă această palsă. Acum, după moartea lui Mozes, simţind imposibilitatea de a-şi îndeplini predestinaţia de a restabili echilibrul cosmic, Iosif aruncă în nisip cupa sa de mare preţ.
 Elfrida Coroliova.
Arta, 2005.

Petru Vutcărău: Cel mai important lucru în teatru este emoţia

 Petru Vutcărău-
Teatrul se face aşa cum s-a mai făcut. Cantitativ lucrurile stau foarte bine. S-a pierdut însă emoţia. Azi oamenii- inclusiv cei din teatre- gîndesc foarte mult, sunt cît mai raţionali. Explică teatrul. Calculează. A apărut un soi de mecanism care conduce la robotică în felul de-a servi şi  înghiţi teatrul. Or, pentru mine cel mai important lucru în teatru este emoţia. Ce putem noi obţine de la teatrul pe care l-am găsit aici? Uşurinţa cu care mînuieşte cuvîntul în scenă, jongleria, modalităţile de dirijare a cuvîntului în spectacol. asta rămîne să învăţăm noi. (...) Aş vrea să învăţăm împreună cu teatrul românesc cum să readucem emoţia în cuvîntul românesc. Deocamdată, cuvintele poartă în ele numai informaţie şi pseudoemoţie. Ori, cuvîntul conţine de la sine o informaţie. Emoţia lipseşte din el.

Actualitatea Vîlceană, 4-6 mai 1991

Înainte şi după Eugene Ionesco

 arhiva 2006

Mircea Ghiţulescu
pentru
Revista Teatracţie


Din punctul de vedere al construcţiei istorice sunt două categorii de oameni: unii care participă la istorie cu tot dinadinsul şi se cred foarte importanţi, actele şi ţinuta lor fiind pe măsura răspunderii pe care şi-o asumă, alţii care participă fără şă-şi dea seama. Ambele categorii sunt la fel de importante, cei din categoria a II-a asigurînd masa de anonimi necesară celor dintîi. Cu cincisprezece ani în urmă participam, fără a fi conştient de asta, la istoria Teatrului Eugene Ionesco din Chişinău. Situaţia era atît de complicată încît singura soluţie părea transplantarea acestei trupe în România ( ceea ce s-a şi întîmplat la începutul anilor "90). Profitînd de organigrama complet liberă a Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vîlcea, trupa Eugene Ionesco în frunte cu Petru Vutcărău şi Alexandru Corduneanu, pe atunci secretar literar, s-a mutat pe malul Oltului. Ideea era de-a cufunda actorii într-un mediu lingvistic românesc, dar asta se putea face şi cu un bun profesor de dicţie. Mai tîrziu mi-am dat seama că prezenţa în România a acestui nucleu de teatru modern din Basarabia nu avea aceeaşi semnificaţie ca la Chişinău. Veştile despre trupa lui Vutcărău erau rare şi nu dintre cele mai bune. Starea de improvizaţie alimenta conflicte interne greu de controlat şi arbitrat, încît ani buni după aceea am fost convins că transplantarea trupei la Râmnicu Vîlcea a fost o eroare. Pînă la urmă trupa s-a risipit şi a fost un adevărat miracol că P. Vutcărău a reuşit s-o refacă.
În memoria criticului care se înmagazinează doar o mică parte din sutele de spectacole vizionate, Teatrul Eugene Ionesco deţine un mic teritoriu inalienabil. Acolo se află cîteva spectacole unice, care nu seamănă cu nimic altceva din ce am văzut în altă parte. Şi nu este vorba de Aşteptîndu-l pe Godot, nici de Cîntăreaţa Cheală, nici de Regele Moare, ci de Voci în lumina orbitoare după Teatru descompus de Matei Vişniec, cel mai bun spectacol cu aceste texte excepţionale. P. Vutcărău recompune elementele autonome ale acestui teatru descompus, utilizînd un text separat ( Sufletul fricii), dar, mai ales, acel teatru de grup pe care Vutcărău ştie să îl facă atît de exact şi expresiv. Corpul uman-graţia sau dizgraţia lui- este limbajul preferat al regizorului, asistat mai întotdeuna, pentru control, de un coregraf ( Angela Doni). În cele din urmă, teatrul de grup va fi repudiat de forţa expresivă a textului , a doua jumătate a spectacolului desfăşurîndu-se în succesiunea independentă a monologurilor. Singuri cu textul, fără protecţia grupului şi fără camuflaj regizoral special, actorii de la Teatrul Eugene Ionesco din Chişinău ( Boris Cremene, Margareta Pîntea, Mihaela Strîmbeanu, Angela Scorca, Nelly Cozaru, Alina Lungu, Vitalie Drucec, Valentin Zorilă, Petru Oistric, Andrei Moşoi, Alexandru Cozub şi Ala Menşicov) se descurcă de minune ca individualităţi, după ce se dedicaseră, fără rezerve, imaginii de grup. Iar costumele Tatianei Popescu nu sunt doar şic ci au coerenţa unei viziuni. Deşi atît de celebru, dramaturgul Eugene Ionesco nu a lăsat numele său pe frontispiciul vreunui teatru  în afara acestui teatru fără frontispiciu de la Chişinău. Pentru că, în ciuda oricăror legi ale valorii, Teatrul Eugene Ionesco, acest teatru care prin repertoriu, stil, atitudine se apropie cel mai mult de Europa, este singura instituţie de acest fel din Chişinău care nu are un sediu permanent. probabil că filozofii aflaţi la putere cunosc teoria lui Heidegger după care insuficientul este necontenit creator. Este oare creatoare această permanentă stare de provizorat? După spectacolele care le produce Petru Vutcărău s-ar părea că da. Iar dacă va încerca să demonstreze că aşa nu se mai poate, nu l-ar lua nimeni în seamă. Important este că, asemenea lui Eugene Ionesco, unul dintre autorii secolului XX-lea care a făcut să nu se mai poată scrie teatru ca înaintea lui, Teatrul Eugene Ionesco este, în Basarabia, un reper asemănător şi nu peste mult timp vom vedea că la Chişinău nu se mai poate juca teatru ca înainte de Trupa Eugene Ionesco.