arhiva 2006
Mircea Ghiţulescu
pentru
Revista Teatracţie
Din punctul de vedere al construcţiei istorice sunt două categorii de oameni: unii care participă la istorie cu tot dinadinsul şi se cred foarte importanţi, actele şi ţinuta lor fiind pe măsura răspunderii pe care şi-o asumă, alţii care participă fără şă-şi dea seama. Ambele categorii sunt la fel de importante, cei din categoria a II-a asigurînd masa de anonimi necesară celor dintîi. Cu cincisprezece ani în urmă participam, fără a fi conştient de asta, la istoria Teatrului Eugene Ionesco din Chişinău. Situaţia era atît de complicată încît singura soluţie părea transplantarea acestei trupe în România ( ceea ce s-a şi întîmplat la începutul anilor "90). Profitînd de organigrama complet liberă a Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vîlcea, trupa Eugene Ionesco în frunte cu Petru Vutcărău şi Alexandru Corduneanu, pe atunci secretar literar, s-a mutat pe malul Oltului. Ideea era de-a cufunda actorii într-un mediu lingvistic românesc, dar asta se putea face şi cu un bun profesor de dicţie. Mai tîrziu mi-am dat seama că prezenţa în România a acestui nucleu de teatru modern din Basarabia nu avea aceeaşi semnificaţie ca la Chişinău. Veştile despre trupa lui Vutcărău erau rare şi nu dintre cele mai bune. Starea de improvizaţie alimenta conflicte interne greu de controlat şi arbitrat, încît ani buni după aceea am fost convins că transplantarea trupei la Râmnicu Vîlcea a fost o eroare. Pînă la urmă trupa s-a risipit şi a fost un adevărat miracol că P. Vutcărău a reuşit s-o refacă.
În memoria criticului care se înmagazinează doar o mică parte din sutele de spectacole vizionate, Teatrul Eugene Ionesco deţine un mic teritoriu inalienabil. Acolo se află cîteva spectacole unice, care nu seamănă cu nimic altceva din ce am văzut în altă parte. Şi nu este vorba de Aşteptîndu-l pe Godot, nici de Cîntăreaţa Cheală, nici de Regele Moare, ci de Voci în lumina orbitoare după Teatru descompus de Matei Vişniec, cel mai bun spectacol cu aceste texte excepţionale. P. Vutcărău recompune elementele autonome ale acestui teatru descompus, utilizînd un text separat ( Sufletul fricii), dar, mai ales, acel teatru de grup pe care Vutcărău ştie să îl facă atît de exact şi expresiv. Corpul uman-graţia sau dizgraţia lui- este limbajul preferat al regizorului, asistat mai întotdeuna, pentru control, de un coregraf ( Angela Doni). În cele din urmă, teatrul de grup va fi repudiat de forţa expresivă a textului , a doua jumătate a spectacolului desfăşurîndu-se în succesiunea independentă a monologurilor. Singuri cu textul, fără protecţia grupului şi fără camuflaj regizoral special, actorii de la Teatrul Eugene Ionesco din Chişinău ( Boris Cremene, Margareta Pîntea, Mihaela Strîmbeanu, Angela Scorca, Nelly Cozaru, Alina Lungu, Vitalie Drucec, Valentin Zorilă, Petru Oistric, Andrei Moşoi, Alexandru Cozub şi Ala Menşicov) se descurcă de minune ca individualităţi, după ce se dedicaseră, fără rezerve, imaginii de grup. Iar costumele Tatianei Popescu nu sunt doar şic ci au coerenţa unei viziuni. Deşi atît de celebru, dramaturgul Eugene Ionesco nu a lăsat numele său pe frontispiciul vreunui teatru în afara acestui teatru fără frontispiciu de la Chişinău. Pentru că, în ciuda oricăror legi ale valorii, Teatrul Eugene Ionesco, acest teatru care prin repertoriu, stil, atitudine se apropie cel mai mult de Europa, este singura instituţie de acest fel din Chişinău care nu are un sediu permanent. probabil că filozofii aflaţi la putere cunosc teoria lui Heidegger după care insuficientul este necontenit creator. Este oare creatoare această permanentă stare de provizorat? După spectacolele care le produce Petru Vutcărău s-ar părea că da. Iar dacă va încerca să demonstreze că aşa nu se mai poate, nu l-ar lua nimeni în seamă. Important este că, asemenea lui Eugene Ionesco, unul dintre autorii secolului XX-lea care a făcut să nu se mai poată scrie teatru ca înaintea lui, Teatrul Eugene Ionesco este, în Basarabia, un reper asemănător şi nu peste mult timp vom vedea că la Chişinău nu se mai poate juca teatru ca înainte de Trupa Eugene Ionesco.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu